Floare albastra – Douce fleur bleue
FLOARE ALBASTRA
Mihai Eminescu
Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vietii mele.
In zadar râuri de soare
Gramadesti-n a ta gândire
Si câmpiile asire
Si întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urca-n cer vârful lor mare
Nu cata în departare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi parul.
Ah! ea spuse adevarul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
Hai în codrul cu verdeata,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca sta sa se pravale
In prapastia mareata.
Acolo-n ochi de padure,
Lânga balta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea în foi de mure.
Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de ma iubesti.
Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Sa-ti astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Caci va fi sub palarie
S-apoi cine treaba are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gât.
Pe carare-n bolti de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?
Inc-o gura si dispare…
Ca un stâlp eu stam în luna!
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare!
…………………………………………
Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra
Floare-albastra! floare-albastra!…
Totusi este trist în lume!
(1873, 1 aprilie)


FLOARE ALBASTRA
Mihai Eminescu
Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vietii mele.
In zadar râuri de soare
Gramadesti-n a ta gândire
Si câmpiile asire
Si întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urca-n cer vârful lor mare
Nu cata în departare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi parul.
Ah! ea spuse adevarul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
Hai în codrul cu verdeata,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca sta sa se pravale
In prapastia mareata.
Acolo-n ochi de padure,
Lânga balta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea în foi de mure.
Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de ma iubesti.
Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Sa-ti astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Caci va fi sub palarie
S-apoi cine treaba are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gât.
Pe carare-n bolti de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?
Inc-o gura si dispare…
Ca un stâlp eu stam în luna!
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare!
…………………………………………
Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra
Floare-albastra! floare-albastra!…
Totusi este trist în lume!
(1873, 1 aprilie)
![]()
Douce fleur bleue
poésie par Mihai Eminescu, traducteur inconnu
« Tu replonges dans les étoiles,
Les nuages, les cieux infinis?
Ô, âme de toute ma vie,
Eloigne de l’oubli le voile.
En vain des rivières solaires
Dans ta pensée tu réunis,
Les larges plaines d’Assyrie,
Même la ténébreuse mer.
Les pyramides au grand jour
Elèvent leur sommet hautain -
Ne cherche pas dans le lointain
Le grand bonheur, ô, mon amour! »
La mignonne me dit ainsi,
Tout en caressant mes cheveux,
Ah, dirent vrai ses mots heureux;
Et moi j’ai ri, je n’ai dit rien.
« Mais viens au bois plein de délices,
Où sources pleurent dans les vaux,
Où le rocher se penche trop
Vers le grandiose précipice.
Sous les arbres au doux murmure,
Prés du roseau qui nous écoute
Et de l’étang qui nous envoûte;
Parmi les feuilles et les mûres.
Tu me diras contes de fées
Mentant de ta bouche gentille,
Alors qu’un brin de camomille
Dira si ton amour est vrai.
Je serais alors toute rouge
Sous le soleil qui brille fort,
Je déferai mes cheveux d’or
Pour te remplir ainsi la bouche
Si tu me donnes un baiser
Personne au monde ne le saura,
Car mon chapeau le cachera -
Cela ne peut les concerner!
Lorsque la lune tout d’un coup
Dans notre nuit aura surgi,
Quand dans tes bras tu m’aura pris,
Mes bras entoureront ton cou.
Sur le sentier, sous le feuillage
Vers le village descendant,
Nous cueillerons embrassements
Doux comme les fleurs qui se cachent.
Et arrivant devant la porte
Nous parlerons sous le soir doux;
Qui peut donc se soucier de nous,
De cet amour que je te porte? »
Un baiser, elle parte sur l’heure…
J’étais un pilier sous la lune molle!
Ô combien belle, combien folle
Est ma belle fleur bleue, ma douce fleur!
……………………………………………….
Et tu t’en fus, douce merveille,
En est mort notre amour fougueux -
Douce fleur bleue, douce fleur bleue!…
C’est bien triste sous le soleil!
Vraiment magnifique!
Gorgeous!
Stunning!